Select Page

Schița lecției nr. 3:

1) Omul, așa cum Dumnezeu l-a creat, era integru. Nu avea înclinație spre rău, însă ceva s-a întâmplat care l-a schimbat în mod fundamental, iar în esență această schimbare s-a produs în  natura lui. Iar acel ceva a fost călcarea voită a legii lui Dumnezeu. {PP 56.2}

2) A luat El (n. tr.: Isus) natura lui  Adam de dinainte de cădere sau cea de după cădere? Depinde de aspectul naturii Sale și de consecința păcatului despre care vorbești.

3) Care a fost natura lui Adam înainte de cădere?

3.1) Adam a ieșit din mâinile Creatorului său fără contaminarea răului.” {ST 26 august 26, 1897, par. 4}

      3.2) Scrisoarea 83, 1905: „El a avut inițial darul minunat al unei naturi fără păcat.”

4) La ce ne referim atunci când vorbim despre natura umană? „Ființa omului cuprinde trei aspecte fizic, intelectual și moral.” {CG 39.1}

5) Ce reprezintă o natură umană fără păcat?

5.1) „Când Adam a ieșit din mâinile Creatorului, el avea în natura lui fizică, mintală și spirituală asemănarea cu Făcătorul lui {Gen 1:27},  iar scopul Lui a fost ca omul să descopere cu atât mai mult acest chip, cu cât trăia mai mult — să reflecte din ce în ce mai fidel slava Creatorului. {2 Cor 3:18} Toate facultățile sale puteau fi dezvoltate; capacitatea și vigoarea lor trebuia să crească neîncetat.” {Ed 15.1}.

5.2) … Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. … Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit prin faptul că purta chipul lui Dumnezeu și se afla în perfectă ascultare de voința Sa.” {PP 45.2}

5.3) Ei [Adam și Eva] Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca fiind Părintele lor binefăcător și în toate lucrurile voința lor era conforma voinței lui Dumnezeu. {AH 26.4}

      5.4) „Dumnezeu a făcut pe om integru. El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendință spre rău” {PP 49.2}

5.5) „Judecata saera predispusă la ascultare iar afectivitatea era orânduită potrivit rațiunii și adevărului.Totuși el nu a fost plasat dincolo de puterea ispitei.” {YI August 10, 1899, par. 3}

6) Ce a făcut Dumnezeu în plus pe lângă faptul că i-a dăruit o natură fără păcat, pentru a-l proteja pe Adam de greșeala lui Lucifer? „Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu au fost așezați dincolo de posibilitateafăptuirii răului. … Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri; dar mai înainte să a fi fost posibil să li se ofere siguranța veșnică, loialitatea lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenței omului a fost pusă o interdicție asupra dorinței pentru îngăduința de sine, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana.” {PP 48.4}

7) „Prima importantă lecție morală dată lui Adam a fost aceea a jertfirii de sine. Cârmuirea puterii stăpânirii de sine a fost plasată în mâinile sale. … Geneza 2:15-17: « … Şi DOMNUL Dumnezeu i-a poruncit omului, spunând: Din orice pom din grădină poţi mânca în voie, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.»” {RH, 24 februarie 1874, par. 10}. A existat vreo natură păcătoasă și egoistă care să trebuiască să fie tăgăduită? Nicidecum!

8) Cum se face că Adam a fost ispitit în privința îngăduinței de sine și ambiției? Există doar trei  domenii majore ale ispitei. 1 Ioan 2:16: … pofta cărnii şi pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii …”.… Testul cu privire la poftă [pofta cărnii], iubirea de lume [pofta ochilor] și dorința după strălucire [lăudăroşia vieţii], care duce la îngâmfare, acestea sunt ispitele care i-au biruit pe Adam și pe Eva și tot ele ne înving pe noi atât de repede.” {HLL 116.4} „A fost neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, necredința în Cuvântul Său și respingerea autorității Sale — aceasta a făcut ca primii noștri părinți să fie călcători ai legii, și acest lucru a adus în lume cunoștința răului.” {Ed 23.2}

9) Însă acum că Adam a păcătuit, ce s-a întâmplat cu natura sa? Cum a afectat călcarea voită a legii acel dar minunat al unei naturi fără păcat? În principiu pe două căi:

9.1) Natura sa a devenit slăbită, deteriorată și redusă în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului,din cauza păcatului. El a devenit supus morții. Ne vom referi la acestea ca fiind slăbiciuni inocente.

9.2) Al doilea aspect de bază în care a fost natura sa afectată a fost acela că această natură a fost pervertită, alienată și depravată în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului, de către păcat. El a devenit supus egoismului. Ne vom referi la acestea ca fiind tendințe păcătoase. „Egoismul a luat locul iubirii.” {CH 17.1; ST, 30martie, 1904, par. 2; SA 24.2} „Atunci când Adam a apostaziat, el s-a așezat de partea lui Satan; natura lui a devenit rea și el a ajuns despărțit de Dumnezeu.” {RH, 3 mai 1906, par. 2}

10) „A luat Hristos, în experiența întrupării Sale, natura omului de dinainte de cădere, sau natura omului de după cădere?” Depinde în care dintre aspecte. Sunt două! Există slăbiciuni inocente și există tendințe păcătoase.

11) „De ce nu a fost de îndată pedeapsa cu moartea aplicată în cazul său [al lui Adam]? Pentru că a fost găsită o răscumpărare.” {RH 23 aprilie, 1901, Art. A, par. 9} „De îndată ce omul a acceptat ispitele lui Satan, înfăptuind exact acele lucruri pe care Dumnezeu a zis să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii și cei morți …” {1BC 1085.2}

……………..

Tatăl meu care locuiești în ceruri, în numele lui Isus vin, pentru că doar El este vrednic de o audiență cu Tine. Te rog,ascultă-mă ca pe unul care este în Hristos și nu ca și cum aș fi în mine însumi. Privește-mă ca unul care sunt în Hristos și nu cum sunt în eu însumi. Pentru că doar în El sunt acceptabil și acceptat în Cel preaiubit {Ef. 1:6}. Și, Tată, vin chiar acum pentru mine însumi și pentru frații și surorile mele care au fost cumpărați cu sânge pentru a cere din nou darul prețios al Duhului Tău. Recunoaștem că nu este nevoie să Te convingem să ne dai acel dar, însă nu acesta este motivul pentru care îl cerem. Noi cerem pentru că Isus a zis: „Cereţi şi vi se va da” {Mat. 7:7}. Cerem pentru că, făcând lucrul acesta, recunoaștem nevoia pregătirii inimilor noastre de a primi ceea Tu tânjești să ne dăruiești: darul Tău, darul Tău cel mai prețios, acela al Duhului Sfânt {Ioan 16:26-27; HLL 200.3}. Ne-ai asigurat că dacă noi, cu dragostea noastră mică și deficitară pentru copiii noștri tânjim să le dăruim acestora daruri bune, Tu dorești cu atât mai mult să ne dai Duhul Tău cel Sfânt {Mat. 7:11}. De aceea suntem recunoscători, Tată, pentru acea dragoste care este atât de doritoare a revărsa un dar atât de prețios. Și suntem recunoscători pentru că Isus Hristos a făcut posibil ca Tu să ne binecuvântezi cu acel dar, deși este nemeritat prin noi înșine. Noi nu îl merităm și nu acesta este motivul pentru care îl cerem. Avem nevoie de el! De aceea îl cerem. O, Tată, am nevoie acum atât de mult de Duhul Tău pentru ca să mă ia pe deplin în stăpânire și să vorbesc doar Cuvintele Tale. Tată, dă-mi gânduri mai bune și cuvinte mai bune decât ale mele. Ia în stăpânire pe deplin ființa mea și fă ca eu să proclam adevărul {SS 556.1} și doar adevărul, doar așa cum este el în Isus {Ef. 4:21}. Aceasta este rugăciunea mea în numele Său. Amin!

Textul de unde am luat titlul studiului nostru este Ecleziastul 7:29: „Iată, numai aceasta am găsit, că Dumnezeu a făcut pe om integru, dar ei au umblat după multe născociri.” Dumnezeu a făcut pe om integru, dar … Omul, așa cum Dumnezeu l-a creat, era integru. El nu avea înclinație spre rău, însă ceva s-a întâmplat care l-a schimbat în mod fundamental, iar în esență această schimbare s-a produs în  natura lui. Iar acel ceva a fost călcarea voită a legii lui Dumnezeu {PP 56.2}.

Cu privire la acest studiu al naturii lui Hristos, frați și surori, așa cum am arătat în primele noastre  discuții împreună, există două tabere. Ambele au adevăruri prețioase și de o importanță vitală care reprezintă preocuparea lor primordială. Însă problema potențială constă în accentuarea unui adevăr prețios până în punctul în care în primul rând neglijează, apoiminimalizează și în cele din urmă neagă un adevăr ponderator de o importanță vitală. Pentru una dintre tabere preocuparea primordială este aceea ca Hristos să fie recunoscut drept Înlocuitorul nostru fără păcat. Și aceasta este ceea ce a devenit El întrupat. Pentru cealaltă tabără, în schimb, preocuparea primordială este ca Hristos să fie recunoscut drept Frate al nostru  mai mare, plin de compătimire și să fie văzut ca un Exemplu demn de urmat. Aceasta este ceea ce ei înțeleg a fi scopul primordial al întrupării Lui: să fie ca unul dintre noi. Ambele adevăruri amintite sunt de o importanță vitală pentru noi.

În ceea ce îi privește pe primii, ei accentuează diferența dintre Hristos și noi deoarece ei percep faptul că, pentru ca să poată fi un Înlocuitor fără păcat, El trebuie să fie într-un mod foarte fundamental cu mult diferit de noi. Ceilalți, în schimb, accentuează asemănarea lui Hristos cu noi. Deoarece, într-adevăr, dacă El nu este la fel ca noi, cum poate El să fie compătimitor? Cum ar putea El să ne fie un Exemplu demn de urmat? Așa că, având aceste lucruri în minte, auzim adesea punându-se întrebarea: „Ce natură a luat Hristos? Natura lui Adam de dinainte de cădere sau natura lui Adam de după cădere?”

Ei bine, care este răspunsul tipic al oamenilor acestora a căror preocupare primordială are de-a face cu dorința ca Hristos să fie diferit de noi? {Înainte de cădere!} O, cu cât de mare entuziasm și cu câtă intensitate zic ei: „El a luat natura lui Adam de dinainte de cădere!Iar ceilalți, care pun accentul pe asemănarea lui Hristos cu noi, cum vor răspunde în mod tipic acestei întrebări? {După cădere!} „El a luat natura lui Adam de după cădere.” Ei bine, frați și surori, dacă ar fi să vă întreb aceeași întrebare, cum ați răspunde în această dimineață? Desigur, nu am să vă cer să indicați poziția voastră pentru că o astfel de cerere nu ar fi înțeleaptă până când nu vom examina foarte atent care a fost  natura lui Adam înainte de cădere și cum a fost ea după cădere.

Vedeți, cei din tabăra a cărei preocupare primordială este aceea că Hristos trebuie recunoscut drept Înlocuitorul nostru fără păcat spun că El a luat natura lui Adam de dinainte de cădere însă, în mod tipic, se acceptă excepția că El a fost muritor și, sub aspect fizic, El a fost slăbit din cauza păcatului.

Oamenii aceștia a căror preocupare primordială este aceea ca El să fie recunoscut ca fiind un Exemplu demn de urmat spun că El a luat natura lui Adam de după cădere. Unii pretind că fără niciun fel de excepție. Alții vor accepta excepția că voința Sa, încă de la naștere, a fost supusă în mod desăvârșit legii lui Dumnezeu.

Care este răspunsul la această întrebare? A luat El natura lui Adam de dinainte de cădere sau pe aceea de după cădere? Răspunsul este: depinde despre ce aspect al naturii Sale și al consecințelor păcatului vorbim. Vă rog să înțelegeți alături de mine că această întrebare nu poate primi un răspuns  categoric cu „da” sau „nu”. Trebuie să fie unul calificat și neapărat trebuie să fie așa. Într-un sens foarte real, Hristos nu a luat nici natura lui Adam de dinainte de cădere, nici natura lui Adam de după cădere. El a avut o natură unică. Și trebuie să Îi atribuim o astfel de natură unică pentru ca să Îi acceptăm atât calitatea de Înlocuitor fără păcat cât și pe aceea de Exemplu compătimitor în același timp. Haideți să aruncăm o privire asupra naturii lui Adam atât înainte de cădere, cât și de după cădere și să aruncăm o privire asupra a ce a produs schimbarea, mai precis călcarea voită a legii. Doresc să studiez din pana lui Ellen White împreună cu voi cu privire la acest adevăr. Dumnezeu a făcut pe om integru, dar, dar … {Ecl. 7:29}

Cum l-a făcut Dumnezeu pe om la început? Cum a fost natura lui Adam înainte de cădere? Semnele timpului, 26 august 1897: „Dumnezeu nu l-a creat pe om păcătos. Adam a ieșit din mâinile Făcătorului său fără contaminarea răului.” {ST, 26 august 1897, par. 4}. [Atunci când Adam a fost atacat de ispititor în Eden, el a fost fără contaminarea păcatului {Con 31.4}. Vezi nota de mai jos.] Ei bine, în ce sens a fost omul creat nepăcătos și fără contaminarea păcatului? Nu a fost el păcătos? A fost el liber de contaminarea păcatului prin aceea că el nu a păcătuit voit? Ei bine, da, cu siguranță. Evident însă că această lipsă a păcătoșeniei, această stare fără contaminarea păcatului are de-a face mai mult decât cu simplul fapt al ne-comiterii păcatului. Se referă la starea în care Dumnezeu l-a creat. Cu alte cuvinte, se referă lanatura sa.

Citesc din Scrisoarea 83, 1905. Se găsește în Manuscript Release No. 201, pagina 24. Și, frați și surori, dați-mi voie să adaug aici faptul că îmi dau seama că multe dintre aceste afirmații pe care vi le împărtășesc nu sunt ușor disponibile. [Slavă Domnului că astăzi, mulțumită lui EGW Estate (Patrimoniul Ellen White), oricine poate să le citească online.] Am acest privilegiu special de a petrece timp zilnic, dacă aleg aceasta – cel puțin atunci când sunt acasă, la E. G. White Research Center (Centrul de Cercetare E. G. White) de la Universitatea Andrews. Așa că am acces la aceste materiale. Și cu toate că ele nu sunt ușor disponibile, îmi place să le împărtășesc cu voi pentru că reprezintă lumină prețioasă. Puteți să le verificați simplu pe oricare dintre ele scriind la White Estate. Scrisoarea 83, 1905: „El [Adam] a avut la început minunatul dar al unei naturi fără păcat.”

Și acum haideți să vedem ce reprezintă o natură umană fără păcat! Ei bine, în primul rând să analizăm ce înseamnănatura umană. La ce ne referim atunci când vorbim despre natura umană?

Îndrumarea copilului, pagina 39: „Ființa omului cuprinde trei aspecte fizic, intelectual și moral.” {CG 39.1}.Așa că, frați și surori, atunci când vorbim despre natura umană – fie ea păcătoasă sau fără păcat – vorbim despre om în întregime. Vă rog să păstrați acest lucru în minte: trup, minte și spirit! Fiecare dintre aceste aspecte sunt în mod intim șiinseparabil legate una de cealaltă. Un aspect nu poate fi afectat fără ca să aibă un efect corespunzător asupra celorlalte. Este un punct important a fi recunoscut. Atunci când vorbim despre lipsa de păcat sau păcătoșenia naturii omenești, ne referim la  condiția omului ca întreg. Aceasta deoarece natura omului cuprinde trei aspecte: fizic, intelectual și moral.

Și acum, ce putem spune despre natura umană fără păcat, acel dar minunat pe care Adam l-a avut inițial? Ce făcea ca aceasta să fie fără păcat și în ce sens era ea fără păcat?

(1) Educație, pagina 15: „Când Adam a ieșit din mâinile Creatorului, el purta în natură lui fizică, mintală și spirituală asemănarea cu Făcătorul său.” A fost această asemănare una desăvârșită? O, da! Dumnezeu nu face nimic imperfect. A fost însă o desăvârșire absolută sau statică? Nu. Era o desăvârșire  dinamică, în dezvoltare. Citesc dinEducație, pagina 15: „Când Adam a ieșit din mâinile Creatorului, el purta în natura lui fizică, mintală și spiritualăasemănarea cu Făcătorul său. Dumnezeu a creat om după propriul Său chip {Gen. 1:27}, iar scopul Lui a fost ca omul să descopere cu atât mai mult acest chip, cu cât trăia mai mult {2 Cor 3:18} și să reflecte tot mai pe deplinslava Creatorului. Toate facultățile sale aveau capacitatea de dezvoltare; capacitatea și vigoarea lor trebuia să crească neîncetat.  {Ed 15.1}

Trebuie să observăm faptul că a avea o natură fără păcat nu depindea de tăria relativă a capacităților omului. Capacitatea și vigoarea lui trebuia să crească în mod continuu, și totuși el avea o natură fără păcat. Această lipsă de păcat a naturii umane depinde mai degrabă de felul în care aceste capacități funcționează, de faptul că ele funcționează sau nu în mod desăvârșit la plinătatea abilității lor prezente în modul în care Dumnezeu a rânduit și care să descopere mereu și mereu mai pe deplin chipul  Creatorului și să reflecte slava Sa. Deci, în cazul acesta, ceea ce a făcut ca natura umană să fie fără păcat nu a fost tăria capacităților sale, ci faptul că acestea funcționau într-o perfectă armonie cu legea lui Dumnezeu. De acord? Ei bine, toate acestea sunt chestiuni foarte relevante pentru a putea răspunde la întrebarea noastră: „A luat Hristos natura umană de dinainte de cădere sau cea de după cădere?”

(2) Patriarhi și profeți, pagina 45: omul a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voința  lui Dumnezeu.” Aceasta este ceea ce o făcea să fie fără păcat. Nu tăria relativă a capacităților trupului,minții și spiritului, ci faptul că toate aceste capacități erau în armonie cu legea lui Dumnezeu sau, spus altfel, cu voia lui Dumnezeu care este exprimată în legea Sa. Iar păcatul este încălcarea legii {1 Ioan 3:4}. Și atât timp cât natura omului funcționa în armonie desăvârșită cu legea, era una fără păcat. Aceasta nu încălca în niciun fel legea. Adam avea o astfel de natură, prin urmare el avea o natură fără păcat. Observați acum ce însemna aceasta. Citesc în continuare aceeași declarație din Patriarhi și profeți, pagina 45: „Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, prin faptul că purta chipul lui Dumnezeu era în perfectă ascultare de voința Sa.” {PP 45.2}.Din nou, ce l-a făcut fără păcat în natura lui? El era în desăvârșită ascultare de voința lui Dumnezeu în toate funcțiile tuturor capacităților sale.

Și, în acest punct, haideți să vedem cum a fost posibilă această ascultare desăvârșită? Tragedia veacurilor, pagina467: „La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în armonie desăvârșită cu natura și cu Legea lui Dumnezeu; principiile dreptății erau înscrise în inima sa.” {GC 467.2}. Prin urmare, de ce a putut el să trăiască în armonie desăvârșită cu legea lui Dumnezeu? Pentru că legea lui Dumnezeu era înscrisă în mod perfect în inima sa. Defapt, pana  inspirației ne spune că pe fiecare nerv și pe fiecare fibră era scrisă legea lui Dumnezeu. {Ev 265.4}.Întreaga lui ființă avea legea lui Dumnezeu imprimată în mod desăvârșit asupra sa.

Citesc din Comentariu Biblic, vol. 1, pagina 1084: „La crearea lor Adam și Eva aveau cunoștință de legeaoriginară a lui Dumnezeu. Era imprimată asupra inimilor lor, iar ei erau familiarizați cu pretențiile legii asupra lor. {1BC 1084.7}. Ei bine, ce este într-un cuvânt legea lui Dumnezeu? Dragoste, fără doar și poate. Dumnezeu este dragoste {1 Ioan 4:16} și Legea Sa este iubire, după cum ne spune inspirația {GC 467.1}. Ce a fost imprimat în cazul acesta asupra inimilor lor? Principiile iubirii. Așa că, putem concluziona că parte din acel dar minunat al unei naturi fără păcat a fost o inimă care avea scrisă legea iubirii asupra ei.

(3) Însă este nevoie de ceva mai mult decât a avea doar legea lui Dumnezeu scrisă în inimă pentru a fi fără păcat. Trebuie să avem de asemenea o voință care este supusă în întregime acelor principii. A avut Adam așa ceva? Și, apropo, ce este voința? Din nou, iată definiția inspirată: „Voința este puterea de guvernare în natura omului.” Educație, pagina 289. Voința este puterea de guvernare în natura omului. Ei bine, dacă e ca omul să fie fără păcat, acea putere de guvernare trebuie să fie supusă în mod desăvârșit principiilor legii lui Dumnezeu care sunt imprimate asupra inimii omenești și în special asupra conștiinței. A avut omul o astfel de voință prin felul în care Dumnezeu l-a creat? Cu siguranță. Căminul Adventist, pagina 26-27: „Nici o umbră nu se interpunea între ei și Creatorul lor. Ei Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca fiind Părintele lor binefăcător și în toate lucrurile voința lor era conformată voinței lui Dumnezeu.” {AH 26.4}. Prin urmare tragem încă o dată concluzia că parte a acelui minunat dar al unei naturi fără păcat a fost o voință care era supusă în mod desăvârșit voinței lui Dumnezeu.

(4) Ce altceva putem spune despre natura fără păcat a lui Adam de dinainte de cădere? Nu avea nicio tendință spre rău. Ascultați din Patriarhi și profeți, pagina 49: „Dumnezeu a făcut pe om integru. El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendință spre rău” {PP 49.2}. Ce semnifică faptul că, așa cum scrie, Dumnezeu a făcut pe om integru? {Ecl. 7:29}. Acest lucru însemnă că el era în totalitate centrat asupra lui Dumnezeu, îndreptat în mod deplin și complet înspre ascultare fără nicio tendință spre neascultare sau rău. Nu a existat nicio tendință! Prin urmare tragem încă o dată concluzia: acel dar minunat al unei naturi fără păcat includea faptul că omul a fost făcut integru, neavând vreo tendință spre rău. Citesc din nou din Comentariu Biblic, vol. 1, pagina 1084: „Cu siguranță nu a fost scopul lui Dumnezeu ca omul să fie păcătos. El l-a făcut pe Adam pur și nobil, fără vreo tendință spre rău.” {1BC 1084.3}.Observați din nou, vă rog, faptul că parte din puritatea și lipsa de păcat a omului a constat în libertatea lui desăvârșită de orice tendință spre rău. Este lucrul acesta clar? Pentru ca el să fie fără păcat, pentru ca el să fie pur, el trebuia să nu aibă nicio tendință spre rău.

Astfel, a avea un minunat dar al unei naturi umane fără păcat presupunea:

(1) trupul său cu toate capacitățile minunate dumnezeiești, mintea sa cu toate capacitățile minunate dumnezeiești șiduhul său cu toate capacitățile minunate dumnezeiești,

(2) datorită legii lui Dumnezeu care era scrisă în inima lui

(3) și datorită unei voinței care era supusă în mod desăvârșit acelei legi, voința fiind puterea de guvernare în natura omului, toate aceste minunate capacități dumnezeiești ale trupului, minții și duhului funcționau într-o armonie desăvârșită și naturală cu voința lui Dumnezeu,

(4) fără nici măcar o înclinație sau tendință de a face altfel.

Acesta a fost darul, darul cel minunat al unei naturi date de Dumnezeu omului la început.

(5) Nu doar că El i-a dat o natură fără păcat, frați și surori, însă El i-a dat orice avantaj posibil pentru păstrarea acesteinaturi fără păcat. Citesc din Youths Instructor, 10 august 1899: El  poseda o înțelegere corectă, o adevărată cunoaștere a Creatorului său, a lui însuși, a datoriei sale și a obligațiilor sale cu privire la legea lui Dumnezeu. Judecata sa era necoruptă, fără prejudecăți și dispusă la ascultare, iar afecțiunea rânduită potrivit rațiunii și adevărului. … Totuși el nu a fost așezat dincolo de posibilitatea ispitei.” {YI, 10 august 1899, par. 3}.

Cu toate că era nepăcătos în natură, neavând vreo înclinație sau tendință spre rău, totuși el putea fi ispitit! Vă rog să observați acest lucru. Trebuie să ai o tendință sau înclinație spre rău pentru a fi ispitit? Nu, nici vorbă! Tocmai am citit căAdam nu avea nicio înclinație spre rău, nu avea tendințe spre rău și totuși a fost cum …? A fost ispitit! Nu este esențial să ai o tendință sau înclinație spre rău pentru a fi ispitit. Cu toate aceste avantaje pe care le-am subliniat vorbind despre darulnaturii fără păcat, cu toată judecata aceea necoruptă, fără prejudecăți și dispusă la ascultare, chiar cu toate acestea el nu a fost totul dincolo de posibilitatea făptuirii răului.

Aceasta deoarece lui i-au fost dăruite de Dumnezeu un apetit și pasiuni care i-au permis mari satisfacții personale. Iar îngăduința lor trebuia să fie controlată de o inteligentă înțelegere a ceea ce constituia îngăduință legitimă prin exercitarea corectă a voinței. Cine a dat omului capacitatea de a se bucura de plăcerea senzorială a hranei gustoase? Dumnezeu! S-a bucurat omul de satisfacerea acelui apetit înainte de cădere? Fără îndoială! Cine a dat omului satisfacerea senzorială și plăcerea acelei unirii care este cea mai intimă și prețioasă într-o relație de căsătorie? Dumnezeu! Acestea au fost date din dragoste de Dumnezeu, omului, pentru a-i oferi acestuia din urmă plăcere personală, fizică și senzorială. Și totuși omul, așa cum a fost creat de Dumnezeu, avea control desăvârșit asupra acestor pofte și pasiuni. Ele erau supuse în mod perfectconștiinței, rațiunii și voinței – puterile superioare ale naturii omenești {PK 488.4}. Și această natură inferioară, această natură fizică având pofte și pasiuni, se afla în supunere desăvârșită față de puterile superioare {3T 538.2}. Eleîi aduceau plăcere în satisfacerea lor, însă el trebuia să exercite control asupra lor pentru a nu le satisface într-un mod nelegitim.

A fost însă un astfel de control dificil pentru Adam, a fost pentru el o luptă să-și țină trupul în stăpânire? Nu. (1) În primul rând pentru că niciun apetit și nicio pasiune a naturii lui fizice nu erau  pervertite sau nefiresc de intense din cauza îngăduinței păcătoase. (2) În al doilea rând pentru că tendința naturală a întregii sale naturi era înspre ascultare. El era fără niciun fel de urmă de egoism – acel  principiu al păcatului care plasează eul pe locul întâi și dorește satisfacerea de sine și propria slavă într-un mod nelegitim. Sau, spus altfel, în neascultare de legea lui Dumnezeu care cere iubire supremă pentru El și iubire pentru alții {AA 551.2; DA 498.1}. Omul nu a fost niciodată ispitit să-și satisfacă natura inferioară îndetrimentul altora și în detrimentul lui Dumnezeu. Și totuși, aceasta nu însemna că el nu era capabil de satisfacerea de sine și de a urmări propria slavă, cu toate că el, în natura lui, era în mod desăvârșit fără păcat.

Aceasta deoarece deja o ființă perfect neprihănită a demonstrat că o creatură, deși înzestrată de Dumnezeu cu orice avantaj posibil pentru a rămâne în desăvârșită armonie cu legea Sa, poate totuși să aleagă să o calce și să cadă din starea sa de neprihănire {Is 14:12}. Și cine este acela care a pus în practică acea realitate? Lucifer! Pentru a-l proteja pe Adam de greșeala lui Lucifer, ce altceva a mai făcut Dumnezeu în afară de a-i dărui minunatul dar al unei naturi fără păcat?Citesc din Patriarhi și profeți, pagina 48: „Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. … Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri; dar mai înainte de a fi fost posibil să li se ofere siguranța veșnică, loialitatea lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenței omului a fost pusă o interdicție ca un test asupra dorinței pentru îngăduința de sine, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana.” {PP 48.4}. Observați vă rog că acest test care a fost dat cu privire la dorința îngăduinței de sine, a fost dat omului în starea lui de neprihănire, când dorințele lui erau în mod desăvârșit nepăcătoase. Înțelegeți despre ce vorbim aici? Era necesar totuși acest test. Și cum s-a manifestat acest test? Sub ce formă? Pomul! Exact! Pomul cunoaşterii binelui şi răului {Gen. 2:16-17}.

Review and Herald, 24 februarie 1874: „Prima importantă lecție morală dată lui Adam a fost aceea a tăgăduirii de sine. Frâiele stăpânirii de sine au fost puse în mâinile sale. Judecata, rațiunea și conștiința aveau stăpânirea.” Iar apoi continuă citând din Geneza 2:15-17: „Şi DOMNUL Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a pus în grădina Edenului, să o lucreze şi să o păzească. Şi DOMNUL Dumnezeu i-a poruncit omului, spunând: Din orice pom din grădină poţi mânca în voie, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” {RH, 24 februarie 1874, par. 10} Aceasta a fost prima lecție morală pe care Adam a trebuit să o învețe: lecția tăgăduirii de sine. Acesta a fost testul împotriva îngăduirii de sine.

Și acum: este vorba despre o natură păcătoasă și egoistă care trebuia să fie tăgăduită? Nici vorbă! Era una perfect neprihănită. Totuși, chiar și în situația aceasta, apetitul și pasiunile date de Dumnezeu fără păcat și nepervertite trebuia să fie controlate. Ele puteau fi satisfăcute doar în acord cu voia lui Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte, într-un mod legitim.

Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, paginile 32-33: „Prin ispita îngăduinței de sine și a ambiției [aici este un alt aspect], Satan a reușit căderea primilor noștri părinți.” {CT 32.3}. Frați și surori, este important de observat că Adam a fost ispitit în aceste două puncte, a îngăduinței de sine și a ambiției, fără a fi în vreun fel predispus la egoism sau satisfacere de sine nelegitimă sau înălțare de sine. Cu toate acestea el a fost ispitit totuși în aceste sfere.

Și acum să vedem în ce sens sau cum a fost Adam ispitit în privința îngăduinței de sine și ambiției? Geneza 3:6: Există doar trei sfere majore ale ispitei. Deja știți lucrul acesta, nu-i așa? Care sunt acestea? Se găsesc în 1 Ioan 2:16: „Pentru că tot ce este în lume, pofta cărnii şi pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este din Tatăl, ci este din lume. Vom discuta aceasta mai profund ceva mai târziu. Însă acum vreau doar să observăm împreună că acestea sunt cele trei categorii majore de ispite. Fiecare ispită specifică se încadrează într-una din aceste categorii: pofta cărnii, şi pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii. A fost Adam ispitit în aceste trei aspecte? A fost, într-adevăr! A avut el o natură păcătoasă? Nu! Trebuie să ai o natură păcătoasă pentru a fi ispitit în aceste trei sfere? Evident ca nu. Cum a fost el ispitit în aceste trei sfere? Ascultați! Geneza 3:6: „Şi când femeia a văzut că pomul era bun pentru mâncare [pofta cărnii, apetitul], şi că era plăcut ochilor [ce este aceasta? – pofta ochilor] şi un pom de dorit să facă pe cineva înţelept [ce este aceasta? -lăudăroşia vieţii], ea a luat din rodul lui şi a mâncat şi a dat de asemenea soţului ei care era cu ea şi a mâncat şi el.

Ei bine, există aceste trei categorii în care este omul ispitit. Observați cum este afirmat acest lucru, și aceasta chiar având în vedere starea fără păcat, în Hristos, Lumina lumii, pagina 116: testul cu privire la apetit [pofta cărnii],iubirea de lume [pofta ochilor] și dorința după strălucire, care duce la încumetare [ce este aceasta? – lăudăroşia vieţii], ispitele acestea i-au biruit pe Adam și pe Eva și tot ele ne înving pe noi atât de repede.” {DA 116.4}.

Vom discuta aceasta mai târziu în profunzime, însă aș dori acum să luăm în considerare de câte ori a fost Hristos ispitit în pustie? De trei ori. În ce privințe? Pofta cărnii – apetitul (Prefă aceste pietre în pâini!) {Mat. 4:3}, pofta ochilor (Iată toate aceste cetăți uimitoare! Pleacă-te înaintea mea și vor fi ale tale!) {Mat. 4:9} și lăudăroşia vieţii care duce la încumetare (Aruncă-te de pe aripa templului și dovedește cine ești!) {Mat. 4:6}; gândiți-vă la aceste lucruri și vom discuta mai târziu.

Au mai fost incluși și alți factori în ispita care a adus la căderea lui Adam. Nu a fost vorba doar de faptul că el a fost ispitit în privința poftei cărnii, poftei ochilor și lăudăroşiei vieţii. Ascultați cu privire la ceilalți factori! Educație, pagina 23: „Au fost neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, lipsa de încredere în Cuvântul Său și respingerea autorității Sale care au făcut ca primii noștri părinți să fie călcători ai legii și care au adus în lume o cunoaștere a răului.” {Ed 23.2}. O, dacă am avea timpul necesar, aș fi încântat să reflectăm la felul în care Satan i-a ispitit și i-a determinat să nu se încreadă în bunătatea lui Dumnezeu, să nu se încreadă în Cuvântul Său și apoi, în cele din urmă, să respingă autoritatea Sa. Este evidențiat în mod clar în raportul din Geneza 3 că au existat acești trei pași și este fascinantatunci când reflectăm asupra acestui lucru.

În orice caz, pentru a-i ispiti pe Adam and Eva la păcat, Satan a trebuit să folosească înșelăciunea, deoarece ei nu aveau înclinație spre păcat. Putea el să-i ispitească folosind răul? Nu! Ei nu aveau absolut nicio tendință spre rău, nicio dorință pentru așa ceva. Deci ce a trebuit el să facă? El a trebuit să deghizeze răul în ceva care să pară bun. Atunci și doar atunci a putut fi o ispită pentru el [Adam]. Poate el să ne ispitească și pe noi doar cu răul deghizat? Nu. Aceasta deoarece noi avem o înclinație naturală, o tendință naturală înspre rău. Răul este atractiv în mod natural pentru noi în starea noastră căzută. Însă nu a fost pentru Adam. Vă cer să meditați asupra acestor lucruri pe care urmează să le discutăm mai târziu.

Ce putem spune cu privire la Hristos? A fost răul atractiv în mod natural pentru El? Gândiți-vă la aceste lucruri!Dați-mi voie să citesc o afirmație găsită în Comentariu Biblic, vol. 1, pagina 1083: „Cu cât interes privea întregul univers conflictul care avea să decidă poziția lui Adam și a Evei. Cu câtă atenție ascultau îngerii cuvintele lui Satana, cel în care și-a avut originea păcatul, cum acesta își așeza propriile idei mai presus de poruncile lui Dumnezeu și căuta să facă fără nici un efect Legea lui Dumnezeu prin raționamentul lui înșelător! [El a trebuit să folosească înșelăciunea pentru a-i ispiti.] Cât de nerăbdători erau să vadă dacă perechea sfântă avea să fie amăgită de ispititor și să cedeze vicleșugurilor sale. Aceștia se întrebau: Își va transfera perechea sfântă credința și iubirea de la Tatăl și Fiul la Satan? Vor accepta ei falsitatea lui drept adevăr? Ei știau că aveau posibilitatea să se abțină de la a lua din fruct și să asculte de interdicția clară a lui Dumnezeu sau să calce această poruncă expresă a Creatorului lor. Le-a fost dat cel mai blând  test care ar fi putut fi dat, deoarece nu exista vreo necesitate de a mânca din pomul interzis. Tot ceea ce dorințele lor cereau era suplinit.” {1BC 1083.3-4}.

O, frați și surori, în ciuda tuturor acestor avantaje pe care ei le aveau, și anume: (1) în ciuda minunatului dar al unei naturi fără păcat, (2) în ciuda faptului că a fost cel mai blând test care ar fi putut fi conceput de către Dumnezeu, (3) în ciuda faptului că se aflau într-un mediu care era în mod desăvârșit lipsit de păcat, mediu care nu promova, nu inducea și nu îi influența în vreun fel la păcat, (4) în ciuda faptului că aveau parte de o permanentă comuniune cu ființele sfinte care i-au avertizat și i-au încurajat la ascultate, în ciuda tuturor acestor lucruri și (5) chiar în ciuda clarelor avertizări ale lui Dumnezeu, ei au căzut. Ei au cedat ispitei și de ce au făcut aceasta? Este o taină. Este misterul nelegiuirii. {2 Tes. 2:7} Dacă ar fi să putem oferi o explicație pentru aceasta, ar înceta să mai fie păcat. {GC 492.2}. Păcatul este păcat pentru că este fără o cauză justificată și este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu care este bun și sfânt, drept și iubitor. De aceea este păcat. Nu putem să-i dăm o explicație, însă putem în modul cel mai sigur să afirmăm un motiv sau o cauză care nu este motivul căderii lor. Ascultați (Comentariu Biblic, vol. 1, pagina 1083): „În ce a constat tăria asaltului asupra luiAdam care a dus la căderea lui? Nu a fost locuirea lăuntrică a păcatului, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe Adam potrivit caracterului Său, pur și integru. Nu au existat principii corupte în cel dintâi Adam, nici înclinații sautendințe corupte spre rău. Adam a fost la fel de ireproșabil precum îngerii înaintea tronului lui Dumnezeu.” {1BC 1083.6}.

Și acum, vă rog să observați: ce înseamnă să nu ai păcat lăuntric? Înseamnă să nu ai principii corupte, nici înclinații sau tendințe corupte spre rău. Aceasta este ceea ce înseamnă să nu ai locuirea lăuntrică a păcatului. Așa că motivul despre care vorbim nu are de-a face cu vreo greșeală sau cu vreo tendință spre rău, ori cu vreun principiu corupt care ar fi fost în inima omului prin creațiune. Nu aceasta a fost cauza căderii sale. A fost fără o cauză justificată și în consecință acesta este motivul pentru care este păcat.

Și acum, pentru că Adam a păcătuit, ce s-a întâmplat cu natura lui? Cum a afectat călcarea lui voită a legii acel minunat dar al unei naturi fără păcat? În principiu, a făcut-o în două moduri. Vă rog să luați cu atenție aminte la acestea împreună cu mine:

(1) Natura sa a devenit slăbită, deteriorată și redusă în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului, din cauza păcatului. El a devenit supus morții.

(2) Al doilea aspect de bază în care a fost natura sa afectată a fost acela că această natură a fost pervertită, alienată și depravată în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului, de către păcat. El a devenit supus egoismului.

Ați înțeles care este distincția dintre acestea două, frați și surori? Vreau să repet acest lucru. Natura sa a devenit slăbită, deteriorată și redusă în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului, din cauza păcatului. El a devenit supus morții. În al doilea rând, natura lui a fost pervertită, alienată și depravată în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului de către păcat – nu din cauza păcatului, ci de către păcat. El a devenit supus egoismului.

Observați aceste două aspecte în declarația care urmează. Calea către Hristos, pagina 17: „La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile și cu o minte bine echilibrată. Ca ființă, el era desăvârșit și în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, (1) puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. (2) Prin păcat, natura lui a ajuns atât de slăbită, încât îi era imposibil, în propria sa putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satan și ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special.” {SC 17.1}. Ați observat cele două aspecte? Natura lui a ajuns slăbită, dar a fost aceasta totul? Nu. Prin neascultare puterile sale s-au pervertit. De ce? Egoismul a luat locul iubirii. Văîntreb, care era locul iubirii în natura fără păcat a omului? A fost scrisă în inima lui. {Deut. 6:5; Ez. 36:26-27; 2 Cor. 3:3}. Era chiar centrul, chiar principiul fundamental de bază și motivația centrală a întregii sale ființe – legea iubirii {Rom. 13:10}. Însă ce s-a întâmplat când el a căzut? Egoismul a luat locul iubirii și din acestă cauză s-a produs o schimbare radicală și fundamentală în întreaga sa natură.

Înainte de cădere, în natura lui umană, el era centrat pe Dumnezeu. Înclinația naturală a tuturor facultăților minții, trupului și spiritului erau făcute să funcționeze în armonie cu legea lui Dumnezeu a iubirii. Omul Îl iubea pe Dumnezeu în mod suprem și căuta cu toate capacitățile sale să Îl slăvească și să Îi fie plăcut, căutând totodată binele altora mai presus de al lui însuși {Mar. 12:33}. După cădere însă, natura umană păcătoasă a devenit centrată pe sine. Egoismul a luat locul iubirii. Acum înclinația naturală a tuturor facultăților minții, trupului și spiritului avea să funcționeze în armonie cu legea lui Satan a egoismului și nu în armonie cu legea lui Dumnezeu a iubirii. Acum omul se iubește pe sine în mod suprem, căutând cu toate capacitățile să slăvească și să mulțumească pe cine? Eul – el caută să îi meargă lui bine cu prețul bunăstării altora! De unde a venit această schimbare radicală? A venit prin faptul că egoismul a luat locul iubirii.

Dar ce este egoismul? Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, pagina 24: „Egoismul este esența depravării.” {CS 24.2}. În alt loc Ellen White vorbește despre depravare ca fiind dereglarea morală a facultăților omului {HP 196.2}. Vedeți voi, înainte să apară păcatul, când legea era scrisă în inima omului, toate facultățile omului erau în armonie perfectă cu Dumnezeu; aceasta deoarece legea iubirii avea control desăvârșit. Însă atunci când legea iubirii a fost înlocuită cu legea egoismului s-a produs o dereglare morală în întreaga făptură umană. Omul a devenit depravat. Citesc din Patriarhi și profeți, pagina 61: „Dar lor [lui Adam și Evei] li s-a spus că natura lor s-a depravatdin cauza păcatului.” {PP 61.4}. Care este esența depravării? Tocmai am amintit, este egoismul. Natura lor a fostdepravată din cauza păcatului.

Și acum, să luăm din nou aminte asupra celor două aspecte – a celor două consecințe. Vă aduceți aminte care erau? Prima consecință era că natura sa a devenit slăbită, deteriorată și redusă în toate puterile ei, acelea ale trupului, minții și spiritului, din cauza păcatului. Cea de-a doua este că natura lui a fost pervertită, alienată și depravată. În prima privință, el a devenit supus morții din cauza păcatului. În cea de-a doua, el a devenit supus egoismului care este păcat. Semneletimpului, 30 martie 1904: „Omul a căzut. Chipul lui Dumnezeu în el este desfigurat. Prin neascultare el este depravat în înclinații și slăbit în putere.” {ST, 30 martie 1904, par. 2}. Depravat în înclinații ce înclinații? Oriceînclinație este depravată, pentru că orice înclinație acum este egoistă. Fără doar și poate! Iar egoismul este esența depravării.” {CS 24.2}. Și ce puteri au fost slăbite? Orice putere a fost slăbită.

Și acum, frați și surori, aici avem un punct important pe care doresc să-l clarificăm înainte de a încheia. Putem să nereferim și o vom și face la aceste două efecte ale păcatului lui Adam asupra naturii sale în termenii aceștia, doar pentru asimplifica lucrurile. În primul rând, ne vom referi la efectul slăbirii, deteriorării și reducerii tuturor puterilor sale, care se întâmplă din cauza păcatului și a faptului că omul a devenit supus morții. Ne vom referi la acestea ca fiind infirmități inocente – adică slăbiciunea și deteriorarea trupului, minții și spiritului, la care este omul supus din cauza condiției sale de  muritor.

Se află omul sub condamnarea legii lui Dumnezeu pentru faptul că este muritor? Nu. Aceste slăbiciuni și infirmități – această condiție de muritor nu este păcătoasă în sine. Este consecința păcatului. Mă urmăriți? Din acest motiv nu se află sub condamnare. Este consecința condamnării. Înțelegeți ce dorim să clarificăm aici? Acesta este un punct important a fi recunoscut. Este vorba despre  consecința de neevitat a păcatului și nu despre păcatul în sine. Omul nu se află subcondamnare pentru faptul că este muritor. Nu se află sub condamnare nici pentru faptul ca are slăbiciuni care sunt  consecința păcatului. El se află sub condamnare doar pentru faptul că este egoist, că este depravat, că este rău în firea lui.

În al doilea rând, vă amintiți cea de-a doua categorie de urmări ale căderii omului asupra naturii sale: natura lui a fost pervertită, alienată și depravată în toate puterile ei, acelea ale minții, trupului și spiritului. Prin păcat el a devenit supus egoismului. Ne vom referi la acestea ca fiind înclinații păcătoase. Deci, primele sunt infirmități inocente, iar cele din a doua categorie înclinații păcătoase. Prin înclinații păcătoase vrem să spunem pornire spre rău {Ed 29.1} – acea dereglare morală pe care noi o numim depravare și care este rezultatul egoismului care a luat locul iubirii în inima omului. Acum înclinațiile trupului, ale minții și spiritului sunt înspre călcarea legii lui Dumnezeu. Ele sunt tendințe și înclinațiipăcătoase pentru că el este în mod natural egoist. Depravarea sa și egoismul său se află sub condamnarea legii {ST 11 martie 1897, par. 8}. Pentru că egoismul este păcat {ST 13 aprilie 1891, par. 3}, iar păcatul este încălcarea legii {1 Ioan 3:4}. Pe acestea le numim din acest motiv înclinații păcătoase. Le aveți voi pe acestea două: infirmități inocente șiînclinații păcătoase? Vă rog să le păstrați în minte în mod clar. Pentru că vom clădi fiecare dintre aceste studii, frați și surori, pe ceea ce am căutat să stabilim în cele precedente. Înclinații păcătoase și infirmități  inocente.

Și acum, luați aminte împreună cu mine pe scurt asupra unora dintre consecințele din tărâmul înclinaților păcătoase, acela al naturii sale care s-a pervertit și depravat prin păcat. Review and Herald, 3 mai 1906: „Atunci când Adam a apostaziat, el s-a așezat de partea lui Satan; natura lui a devenit rea și el a ajuns despărțit de Dumnezeu.” {RH, 3 mai 1906, par. 2}. Doar ca o paranteză aș dori să observ aici împreună cu voi că absolut nicăieri în toate scrierile inspirateale Spiritului Profetic nu găsim nici o singură referință cu privire la Hristos că ar fi avut o natură rea. Nicăieri! Gândiți-vă la aceste lucruri! Citesc din nou: „Atunci când Adam a apostaziat, el s-a așezat de partea lui Satan; natura lui a devenit rea și el a ajuns despărțit de Dumnezeu.”

Tragedia veacurilor, pagina 505 : „Când omul a încălcat legea divină, natura lui a devenit rea și el a ajuns în armonie, nicidecum în dezacord cu Satana. În mod natural, nu există vrăjmășie între omul păcătos și inițiatorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie.” {GC 505.2} Putem spune așa ceva despre natura Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos? Citesc din nou: „Când omul a încălcat legea divină, natura lui a devenit rea și el a ajuns în armonie, nicidecum în dezacord cu Satana. În mod natural, nu există vrăjmășie între omul păcătos și inițiatorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie.” Și, din nou, este semnificativ să observăm că Ellen White nu se referă niciodată la Hristos ca având o natură rea și nici o natură depravată. Niciodată! Sau ca luând vreuna dintre acestea asupra Sa. Niciodată!

Citesc dintr-o colecție de mărturii adresate bisericii: „Atunci când Adam și Eva au fost așezați în grădinaEdenului ei erau inocenți și fără păcat, în armonie perfectă cu Dumnezeu. … Însă atunci când au călcat legea natura lor nu a mai fost fără păcat. Ei au devenit răi pentru că s-au așezat de partea vrăjmașului căzut …” {SpTB02 6.2}.

Cum se raportau ei la Satan în această stare? Patriarhi și profeți, pagina 53: Însă dacă aveau să cedeze o singură dată ispitei, natura lor avea să ajungă atât de depravată, încât ei nu mai puteau să aibă putere în ei înșiși și nici dispoziția de a se împotrivi lui Satan.” {PP 53.2}. Vedeți voi aici cele două aspecte pe care le avem în discuție? Nicio putere! De ce? Deoarece ei au devenit supuși infirmităților  inocente. Însă nu doar că ei nu au avut putere, ei nu au mai avut nici dispoziția.” De ce? Deoarece ei au devenit supuși înclinațiilor păcătoase. Mă urmăriți? Ei aveau acum o pornire naturală înspre rău. Aveau o înclinație spre rău. Erau în armonie cu Satan și nu în dezacord cu el, iar singurul mod în care puteau să fie altfel are de-a face cu faptul că Dumnezeu, în mod supranatural a plasat în ei acel dar promis al vrăjmășiei: „Şi voi pune duşmănie între tine şi femeie.” {Gen. 3:15}. De ce este nevoie să pună această vrăjmașie ? Pentru că în mod natural ea nu se mai află acolo. Ce este în mod natural în locul ei? Mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu {Rom 8:7}. Aceasta este ceea ce este acum natural pentru om.

Ascultați! Semnele timpului, 13 februarie 1893: „Când omul a păcătuit întregul cer a fost umplut cu durere pentru că, prin cedarea sa în fața ispitei, el a devenit vrăjmașul lui Dumnezeu și un părtaș al naturii  satanice. Chipul lui Dumnezeu cu care a fost el creat a fost mânjit și distorsionat. Caracterul omului nu mai era în armonie cu caracterul lui Dumnezeu; căci prin păcat omul a devenit carnal, iar inima carnală este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, ea nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi. … Nefiind în armonie cu natura lui Dumnezeu și neînduplecată în fața cerințelor legii Sale, înaintea rasei umane nu era nimic altceva decât distrugerea. … Iar în par. 7 se afirmă: Omul a devenit atât de degradat de păcat, natura lui atât de pervertită de rău, încât a fostimposibil pentru el să ajungă prin sine în armonie cu Dumnezeu, a cărui natură este puritate și dragoste.” {ST, 13 feb 13 1893, par. 6 și par. 7}. Un tablou lipsit de speranță? Da!

Iar acum ați dori să vă dați votul din nou cu privire la întrebarea: „A luat Hristos în experiența întrupării Salenatura omului de dinainte de cădere sau de după cădere?” Depinde despre care aspect vorbim, nu-i așa? Pentru că sunt două! Sunt infirmitățile inocente și sunt înclinațiile păcătoase.

Fratele meu, sora mea, pentru a fi Înlocuitorul nostru ar fi putut El să ia înclinațiile păcătoase, acea depravare, acel egoism care ne face răi prin natură? Ar fi putut El să ia aceasta și să ne fie Înlocuitor fără de păcat? În mod sigur nu!Trebuie ca El să fie exclus de la așa ceva. Și vom explora aceasta în amănunt mai târziu. Dar ce putem spune cu privire lainfirmitățile inocente? Poate El să le ia pe acestea și să rămână totuși Înlocuitorul nostru fără de păcat? Da! Și trebuie ca El să fi luat acestea. De ce? Deoarece El nu este doar Înlocuitorul nostru fără de păcat, El este compătimitorul nostru Frate mai mare care a luat asupra Lui neputinţele noastre {Mat. 8:17}, este familiarizat cu toată slăbiciune noastră {Is.53:3} și a fost ispitit în toate asemenea nouă {Evr. 4:15}.

Însă vă rog, frați și surori, să recunoașteți împreună cu mine: a trebuit ca Adam să fie ispitit în toate lucrurile așa cum suntem noi? A trebuit Adam să fie păcătos, pervertit în natura sa, pentru a fi ispitit în acele trei aspecte în care suntem și noi? {Nu.} A trebuit Hristos? Nu era nevoie ca să fie  pervertit în acele trei aspecte. Însă aici este un punct pe care trebuie să îl dezvoltăm cu grijă și nu o putem face acum pentru că nu mai avem timp. El nu doar că a fost ispitit în cele trei aspecte așa cum Adam a fost ispitit, ci în toate lucrurile așa cum suntem noi ispitiți; iar noi avem un apetit și pasiuni pervertite. Cum a putut fi ispitit Hristos la fel ca noi fără a avea apetit și pasiuni pervertite, egoiste și depravate? Aceasta este întrebarea cu care trebuie să ne luptăm. Și sunt în Scriptură și în Spiritul profetic informații prețioase ce ne oferă răspuns atât de clar acelei întrebări încât ne permite să-L recunoaștem ca Frate al nostru mai mare plin de compătimire și ca Exemplu demn de urmat, păstrând totuși desăvârșita lui lipsă de păcat ca să poată fi Înlocuitorul nostru. O, frați și surori, acesta este un adevăr atât de prețios și trebuie ca să îl înțelegem, nu doar pentru noi, ci și de dragul acelora pentru care Domnul ne-a lăsat însărcinarea predicării evangheliei.

Știu că am creionat o imagine mai degrabă sumbră în acest studiu. Însă dați-mi voie să închei cu doar câteva minute de veste bună, de acord? Vreau să finalizez într-o notă pozitivă. Citim în cartea Credința și Faptele, pagina 21: „În momentul în care lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a refuzat să asculte de legile împărăției lui Dumnezeu, în acel moment a devenit necredincioasă față de guvernarea lui Dumnezeu și s-a făcut întru totul nevrednică de toate binecuvântările cu care o favorizase Dumnezeu. Și par. 2: Aceasta a fost poziția neamului omenesc după ce omul a divorțat de Dumnezeu prin fărădelege.” Observați, aceasta a fost poziția cui? A neamului omenesc! Și cine este cel care a divorțat? Adam a făcut-o. Cât de mulți sunt însă cei care au fost implicați în acel divorț? {Noi toți.} Acesta este un punct foarte important și, cu ajutorul Domnului, vom studia cu privire la el în seara aceasta. Aceasta a fost poziția neamului omenesc după ce omul a divorțat de Dumnezeu prin fărădelege. După aceea, el nu a mai avut drept la nici o gură de aer, la nici o rază de soare sau la nici o fărâmă de hrană. Iar motivul pentru care omul nu a fost nimicit a fost acela că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit, ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului.” {FW 21.1 and 2}. O, este teribil ceea ce s-a întâmplat neamului omenesc. Slavă lui Dumnezeu însă pentru uimitoarea măsură care a fost luată pentru a întâmpina nevoia disperată și fără speranță a omului.

Review and Herald, 23 aprilie 1901: „De ce nu a fost de îndată pedeapsa cu moartea aplicată în cazul său [al lui Adam]? — Pentru că a fost găsită o răscumpărare.” {RH 23 aprilie, 1901, Art. A, par. 9}.

Comentariu Biblic, vol. 1, pagina 1085: „De îndată ce omul a acceptat ispitele lui Satan, înfăptuind exact acele lucruri pe care Dumnezeu a zis să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii și cei morți …” {1BC 1085.2}.

Daruri Spirituale, volumul 3, pagina 47: „De dragul iubitului Său Fiu, Tatăl se reține pentru o vreme de laexecutarea pedepsei cu moartea, iar lui Hristos El îi încredințează rasa căzută.” {3SG 46.3}. Ar putea exista alte mâini mai bune în care noi să fim? O nu, nu se poate.

Ascultați în încheiere (Conflict and Courage, pagina 20): „Lui Adam și Evei le-a fost oferit un timp de probă în care să se întoarcă la credința lor, iar în acest plan întreaga lor posteritate a fost îmbrățișata.” {CC 20.6}

Frați și surori, slavă lui Dumnezeu! Nu doar pentru acel timp de probă, dar și pentru Salvatorul, acest Salvator fără păcat și totuși plin de compătimire pe care El L-a trimis pentru a ne aduce înapoi la destinul nostru rânduit de Dumnezeu, lipsit de păcat, însă recuperat cu sânge. Și slavă lui Dumnezeu că natura pe care El Și-a asumat-o I-a permis să ducă în mod desăvârșit la îndeplinire fiecare aspect al misiunii Sale. Fie ca Domnul să ne ajute să înțelegem și să apreciem acea natură în mod corect pentru ca să ajungem să înțelegem și să Îl apreciem mai mult pe Domnul nostru. Nu doar ca Înlocuitorul nostru fără păcat, dar și ca Frate al nostru mai mare și Exemplu demn de urmat. Haideți să ne rugăm!

Tată din ceruri, îți mulțumesc atât de mult pentru privilegiul pe care îl avem să studiem Cuvântul Tău. Și îți mulțumesc în mod special pentru prețioasa pătrundere în subiect pe care ne-ai dăruit-o prin pana inspirației, mărturia luiIsus, scrierile Spiritului Profetic {Apoc. 12:17; 19:10}. Ajută-ne Doamne nu doar să înțelegem aceste lucruri la nivelintelectual, ci ajută-ne să le înțelegem într-un mod care să atingă viețile noastre la nivelul vieții de fiecare zi și să ne facă mai asemănători Domnului nostru. Îți mulțumim că El a devenit părtaș naturii noastre ca și noi să putem deveni părtași ai naturii Sale {1SM 408.1}. Ajută-ne să facem acest lucru te rog în numele lui Isus. Amin!

Observație:

Ideea ar fi fost punctată într-un limbaj mult mai puternic dacă aș fi spus „fără contaminarea răului” așa cum a scris ea inițial! Aceasta este în mod special adevărat acum când înțeleg diferența semnificativă dintre păcat și rău. Observați următoarele definiții:

Păcatul este călcarea legii sau a voinței Tatălui, făcută conștient, în cunoștință de cauză și în mod deliberat.

Păcatul este măsura lipsei de bunăvoință în a fi condus divin și direcționat spiritual.

Răul este călcarea inconștientă și neintenționată a legii divine, care exprimă voința Tatălui.

Răul este în mod similar măsura imperfecțiunilor ascultării de voința Tatălui.

Primirea unei naturi care era liberă de „contaminarea răului” însemna mult mai mult decât a primi o natură „fără contaminarea păcatului”. Este o declarație profundă pe care Dumnezeu o face prin intermediul acestor scrieri inspirate cu privire la felul în care El ne-a făcut inițial. Ne arată într-un mod foarte clar cum ne-a creat absolut liberi de orice care ar putea chiar să se apropie de păcat. Noi nu aveam nici măcar o înclinație spre vreo călcare a Torei [învățătură, ea ne arată îndrumările date de Tatăl nostru iubitor] fie ea chiar și inconștientă sau neintenționată, nici vreo tendință de un fel sau altul de a ascultă în mod imperfect de voința Sa. Cu alte cuvinte, noi eram în armonie totală și completă cu legea Sa și fără nici cea mai mică pornire sau înclinație ca inconștient să o ascultăm în mod imperfect. Ce altceva ar fi putut să ne dea mai mult atunci când El ne-a pregătit să înfruntăm cel mai simplu test pe care îl puteam înfrunta {Gen. 2:17; PP 60.4; CG 79.5}, decât să ne facă să fim „fără contaminarea răului”?! Nimic mai mult! Adică „nimic mai mult” fără ca să ne forțeze voințele la a-L asculta, iar aceasta nu ar fi putut să o facă dacă era ca noi să putem să ne dezvoltăm caracterul. O voință liberă este esențială pentru a putea face acest lucru. Cu siguranță că noi am avut o voință liberă însă noi n-am avut niciotendință spre păcat, absolut de niciun fel, pentru că noi am fost creați chiar „fără contaminarea răului”! Ce adevărremarcabil!

0

Your Cart